Deșertul vieții noastre

N-am mai scris de mult timp pe acest blog. O fac acum, pe o temă propusă de Blog Power:

Pagini de religie!

• Cum interpretezi credința în Dumnezeu, cât de mult contează cărțile sfinte pentru modul tău de viață?! Ai o altă religie decât cea creștină sau nu ești fidel nici unei religii, spune-ne cât de mult îți influențează viața tocmai acest fapt!

• Cât de bine reușești să deosebești credința față de ritualuri, istoria autentificată de cercetari și documente față de folclorul popular? Exemplifică și spune-ne și întâmplări marcante din viața ta care au ca bază tocmai credința, ritualurile, folclorul popular!

• Ești tu și restul lumii sau tu în restul lumii?

Într-o zi, un om s-a trezit singur în deșert, fără să-și mai amintească prea multe din trecut, fără să știe cum și de ce a ajuns acolo. Atunci a început să facă presupuneri despre aceste lucruri. S-a căutat prin buzunare și tot ce a găsit au fost niște poze, ale unei persoane mai în vârstă, care avea același nume cu el. Pe spatele lor scria: Cu drag, tatăl tău! Totuși, omul nostru nu ținea minte să fi avut vreun tată. Așa că a început să emită teorii cum că viața lui a apărut printr-o întâmplare, printr-un accident al naturii, printr-un joc al sorții. Milioane de fire de praf s-au combinat și, cumva, i-au dat naștere lui. Ba chiar a început să scrie cărți, în care să afirme sus și tare că omul e alcătuit din fire de praf iar întreaga teorie a părinților este o prostie de adormit copii.

După cum probabil ați înțeles deja, deșertul reprezintă lumea de astăzi. Credința în Dumnezeu e convingerea de ordin interior că nu am apărut în această lume din senin, ci că am fost creați de un Tată spiritual. Cărțile sfinte și ritualurile sunt tocmai pozele pe care acel om le avea la el. Ele ne fac să ne aducem aminte de divin. Din păcate, cu trecerea timpului, pozele s-au deteriorat iar imaginile de pe ele au ajuns să fie mai mult sau mai puțin deformate. Astfel, chiar omul care crede în Dumnezeu, ajunge de multe ori să pună preț mai mare pe dogmă sau pe ritualul exterior decât pe ceea ce ar trebui el să semnifice. La fel cum unii, într-o căsătorie, pun preț mai mare pe hârtia de la notar decât pe sentimentele pe care acea uniune ar trebui să se bazeze. După și mai mult timp, o parte a acestor ritualuri sau învățături s-au deteriorat și mai mult, încât au devenit superstiții și folclor. Iar majoritatea oamenilor le-au îngropat și pe acestea în noaptea adâncă a ignoranței și a materialității.

Eu v-am povestit mai sus despre un om în deșert. Desigur că am vrut să simplific povestea, în realitate nu este unul, ci de mai mulți. Și fiecare are poza lui. Aceste poze nu sunt identice între ele, căci în unele bărbatul pozat poartă cravată, în altele are gâtul gol, în unele privește drept în față iar în altele are ochii întorși parcă spre înăuntru, gânditori. Așa că o parte din oamenii care credeau că au un tată, au început să se certe cu privire la originalitatea pozelor, fiecare susținând că a lui este autentică și celelalte sunt reproduceri inferioare. Poate cândva, când vor privi mai atenți, o să observe că în ciuda diferențelor, chipul este același permanent. Și că toate, chiar dacă filmate la momente diferite de timp și dăruite în funcție de starea sufletească și particularitățile celui care le-a primit, înfățișează aceeași unică persoană.

Și când vom realiza, ca oameni, că avem un părinte spiritual, și că este același pentru toți, vom înțelege fără îndoială și faptul că suntem frați între noi. Iar atunci nu se va mai pune problema de a-i privi pe ceilalți ca și cum ar fi separați de noi. Nu vom mai fi noi și restul lumii, ci noi într-o lume care acum a devenit familia noastră.

Cel puțin eu așa sper.

Alte articole pe aceeași temă: Credința mea, Un Dumnezeu prieten, Credință, religie, oameni, Pagini de religie, Între credință și religie.