Despre simplitate și puritate

Pur și simplu când am văzut tema Blog Power de săptămâna asta, crescută din crengile unui copac cu vise, n-am știut cum s-o iau. Adică să v-arăt cum sună:

Pur și simplu
Când crezi că există pur și simplu?
Ce rămâne pur în impur?
Ce este simplu în complicat?

Deci asta-i tema, ca să știți. Dificilă. Dar pentru mine lucrurile dificile constituie provocări. Drept care am început să mă gândesc la definiția celor două cuvinte. Și gândindu-mă așa, mi-am amintit o lecție de istorie. Un țăran din Frigia, pe nume Gordius, ajuns la tron în mod neașteptat, și-a urcat carul la templu, oferindu-l zeilor drept mulțumire. Poate că servitorii au vrut să cosmetizeze puțin carul, luând jugul jos, dar acesta era legat de oiște cu un nod atât de strâns și de complicat încât nimeni n-a putut să-l dezlege. Oracolele au prezis că cel care va putea desface nodul va deveni stăpânul întregii Asii. Mai târziu, Alexandru Macedon, trecând pe acolo, pus în fața testului acelui nod, a scos sabia și a tăiat sfoara în două. Și apoi a cucerit Asia.

Aceasta ar fi lecția simplității. A fi cababil să gândești „out of the box”, să ieși din lalțul de fire complicate ale situației pe care te chinui să o rezolvi, să le tai cu sabia discernământulu și să te ridici deasupra lor, privind lucrurile panoramic, din perspectivă. Și apoi să alegi soluția cea mai simplă și rapidă.

În ce privește puritatea, ea este asociată în dese rânduri cu curățenia. Hrana este pură atunci când este naturală (adică brută, neprelucrată) și nu conține E-uri (adică sănătoasă, nedegradată). Iaurtul este pur când pe el scrie Danone iar omul e pur dacă s-a născut în Germania, e blond și are ochi albaștri. Nu, scuzați, ăstea-s din alt film. :) A fi pur înseamnă a fi curat.

Ce rămâne pur în impur? Întotdeauna un amestec va conține și ceva pur. De exemplu aruncăm într-un vas cu apă o mână de nisip. Nisipul va impurifica apa. Însă apa nu se pierde, doar se amestecă. Dacă vom pune acea apă pe foc, pentru a se evapora, și apoi o vom răci, pentru ca vaporii de apă să se condenseze, vom obține din nou apă pură. Sau, am putea lăsa pur și simplu vasul nemișcat, așteptând ca nisipul să se așeze pe fund...

Lecția de data asta fiind că prin simplitate (soluția a doua, cu decantarea, este mult mai simplă decât fierberea și apoi captarea vaporilor de apă) ajungem mai repede la puritate.

Dintre textele participante la BP-ul acesta, vi le recomand pe: Mica mea minune, Simplu dans ritual și Platforma de bloging Ghost.

sursă foto

Deșertul vieții noastre

N-am mai scris de mult timp pe acest blog. O fac acum, pe o temă propusă de Blog Power:

Pagini de religie!

• Cum interpretezi credința în Dumnezeu, cât de mult contează cărțile sfinte pentru modul tău de viață?! Ai o altă religie decât cea creștină sau nu ești fidel nici unei religii, spune-ne cât de mult îți influențează viața tocmai acest fapt!

• Cât de bine reușești să deosebești credința față de ritualuri, istoria autentificată de cercetari și documente față de folclorul popular? Exemplifică și spune-ne și întâmplări marcante din viața ta care au ca bază tocmai credința, ritualurile, folclorul popular!

• Ești tu și restul lumii sau tu în restul lumii?

Într-o zi, un om s-a trezit singur în deșert, fără să-și mai amintească prea multe din trecut, fără să știe cum și de ce a ajuns acolo. Atunci a început să facă presupuneri despre aceste lucruri. S-a căutat prin buzunare și tot ce a găsit au fost niște poze, ale unei persoane mai în vârstă, care avea același nume cu el. Pe spatele lor scria: Cu drag, tatăl tău! Totuși, omul nostru nu ținea minte să fi avut vreun tată. Așa că a început să emită teorii cum că viața lui a apărut printr-o întâmplare, printr-un accident al naturii, printr-un joc al sorții. Milioane de fire de praf s-au combinat și, cumva, i-au dat naștere lui. Ba chiar a început să scrie cărți, în care să afirme sus și tare că omul e alcătuit din fire de praf iar întreaga teorie a părinților este o prostie de adormit copii.

După cum probabil ați înțeles deja, deșertul reprezintă lumea de astăzi. Credința în Dumnezeu e convingerea de ordin interior că nu am apărut în această lume din senin, ci că am fost creați de un Tată spiritual. Cărțile sfinte și ritualurile sunt tocmai pozele pe care acel om le avea la el. Ele ne fac să ne aducem aminte de divin. Din păcate, cu trecerea timpului, pozele s-au deteriorat iar imaginile de pe ele au ajuns să fie mai mult sau mai puțin deformate. Astfel, chiar omul care crede în Dumnezeu, ajunge de multe ori să pună preț mai mare pe dogmă sau pe ritualul exterior decât pe ceea ce ar trebui el să semnifice. La fel cum unii, într-o căsătorie, pun preț mai mare pe hârtia de la notar decât pe sentimentele pe care acea uniune ar trebui să se bazeze. După și mai mult timp, o parte a acestor ritualuri sau învățături s-au deteriorat și mai mult, încât au devenit superstiții și folclor. Iar majoritatea oamenilor le-au îngropat și pe acestea în noaptea adâncă a ignoranței și a materialității.

Eu v-am povestit mai sus despre un om în deșert. Desigur că am vrut să simplific povestea, în realitate nu este unul, ci de mai mulți. Și fiecare are poza lui. Aceste poze nu sunt identice între ele, căci în unele bărbatul pozat poartă cravată, în altele are gâtul gol, în unele privește drept în față iar în altele are ochii întorși parcă spre înăuntru, gânditori. Așa că o parte din oamenii care credeau că au un tată, au început să se certe cu privire la originalitatea pozelor, fiecare susținând că a lui este autentică și celelalte sunt reproduceri inferioare. Poate cândva, când vor privi mai atenți, o să observe că în ciuda diferențelor, chipul este același permanent. Și că toate, chiar dacă filmate la momente diferite de timp și dăruite în funcție de starea sufletească și particularitățile celui care le-a primit, înfățișează aceeași unică persoană.

Și când vom realiza, ca oameni, că avem un părinte spiritual, și că este același pentru toți, vom înțelege fără îndoială și faptul că suntem frați între noi. Iar atunci nu se va mai pune problema de a-i privi pe ceilalți ca și cum ar fi separați de noi. Nu vom mai fi noi și restul lumii, ci noi într-o lume care acum a devenit familia noastră.

Cel puțin eu așa sper.

Alte articole pe aceeași temă: Credința mea, Un Dumnezeu prieten, Credință, religie, oameni, Pagini de religie, Între credință și religie.

Simt, deci trăiesc

Este o nouă săptămână și deci o nouă ediție a concursului Blog Power. De data aceasta Denisa (care iată că după o lungă așteptare a ajuns să câștige de două ori la interval foarte scurt de timp) ne propune o meditație pe următoarea temă:

Omul sensibil.

• Definește sensibilitatea.

• Descrie omul sensibil.

• În contextul definit de tine pentru cele două criterii de mai sus, arată sensibilitatea reprezentată prin tine.

După părerea mea omul este o ființă care are doi poli: creierul și inima. Primul este centrul rațiunii. Al doilea este centrul simțirii. Știu, o să spuneți că inima nu este decât un organ, o pompă de sânge a organismului; dar pentru mine ea este nucleul sensibilității, locul de unde izvorăște ea.

A fi sensibil înseamnă a simți. Înseamnă a percepe poezia dintr-un răsărit de soare. A simți parfumul unei picturi sau a fi sedus de frumusețea unui text literar. Înseamnă de asemenea a simți poezia dintr-un suflet de lângă tine. O persoană sensibilă este o persoană atentă, delicată, în prezența căreia te simți mereu în largul tău. Pentru că nu poți să nu fii atent cu ceilalți atunci când privești lumea de la nivelul inimii. Inima îți dă o anumită stare de empatie și înțelegere pe care nici un alt organ nu ți-o poate da.

Sensibilitatea nu este specifică oamenilor: ea este prezentă și la animale. Păcat însă că unii oameni au pierdut-o. Așa au apărut, cu timpul, lupta pentru putere, războaiele, comunismul, societatea de consum. Ele sunt toate produse ale creierului. Ale unui creier lipsit de inimă. Poate că ar fi momentul să ne reîntoarcem la simțire. Creierul fără inimă este insuficient. Nu are cum funcționa corect: el are nevoie de inimă care să îl irige cu sânge. Rațiunea fără simțire este sursa tuturor relelor de pe pământ.

O temă recurentă în multe producții SF este cea a androidului care-și caută umanitatea (vezi spre exemplu Data din Star Trek). Apogeuri ale inteligenței artificiale, acești roboți aspiră la a deveni... oameni. Din păcate literatura SF nu vorbește despre cazurile reale de oameni handicapați, oameni care au inima atrofiată, oameni insensibili. Pentru că și acesta este un handicap, la fel ca toate celelalte handicapuri. Poate chiar mai mare. Pentru că în lipsa sensibilității totul își pierde sensul. În lipsa sensibilității iubirea devine sex, dialogul devine monolog iar omul se izolează într-un turn de fildeș inaccesibil celorlalți și de unde el însuși nu mai are nici un contact cu lumea.

A fi sensibil înseamnă a comunica cu lumea nu prin voce ci prin atingere. Atingerea este delicată. A fi sensibil înseamnă a fi interesat nu de forma lucrurilor ci de fondul lor. Înseamnă a fi preocupat nu de cuvintele care-ți ies prin gură ci de cum îl influențează ele pe interlocutor. Înseamnă a simți ce-și dorește mai mult celălalt, ce îl poate face fericit sau măcar să zâmbească, și a reuși să îi provoci acel zâmbet. Înseamnă a face cadoul potrivit ființei iubite, lucrul pe care și-l dorea ea. Înseamnă a reuși să te integrezi într-un grup social foarte ușor. Înseamnă a te face foarte plăcut de ceilalți, care se vor simți foarte bine în prezența ta. Sensibilitatea este ca o haină de matase fină ce îți acoperă trupul.

Pe de altă parte însă rațiunea nu trebuie nici ea să lipsească. Sensibilitatea excesivă, lipsită de rațiune, ne poate crea probleme. Ne poate face hipersensibili, emotivi, prea melancolici, incapabili de a acționa. Ne poate face să trăim permanent în trecut, în amintiri, sau să fim foarte ușor răniți de cei din jurul nostru. Lipsită de inteligență, sensibilitatea ne poate orbi. Ne poate face să acceptăm necondiționat defectele unui om, părțile lui tenebroase, fără să încercăm să luptăm cu ele. Ne poate face incapabili să aplicăm o pedeapsă copilului nostru atunci când el face un lucru greșit. Pedeapsă care, deși aducătoare de discomfort sau suferință temporară, se poate dovedi salutară în formarea lui ca om.

Dar dacă ar fi totuși să le compar pe cele două, rațiunea și simțirea, gândirea și sensibilitatea, atunci aș spune că rațiunea este cea care ne ghidează prin viață dar sensibilitatea este cea care ne face să fim vii. În încheiere vă las cu câteva cuvinte inspirate ale lui Lucian Blaga:

A cunoaşte. A iubi.
Înc-o dată, iar şi iară
a cunoaşte-nseamnă iarnă
a iubi e primăvară.

Să nu-ți fie frică decât de frică

Ediția de săptămâna aceasta a concursului Blog Power stă sub semnul fricii:

Frica

• In ce fel o caracterizati?

• Care este frica cea mai puternica pe care o aveti?

• Cum canalizati senzatiile pe care le incercati in momentul in care experimentati frica?

În tradițiile spirituale orientale se afirmă că mintea este arhitectul viitorului nostru. Teoria nu e complet străină nici Occidentului, dar acesta e de regulă orientat spre exterior. Mintea este folosită pentru a modifica realitatea exterioară în conformitate cu voința proprie. Așa au apărut carul și căruța, apoi mașina, avionul, computerul, toate sunt produse ale minții. Orientul însă e mai introvertit. Acolo ni se spune direct: gândurile tale îți modelează destinul. Convingerea fermă că vei reuși va atrage înspre tine succesul. Similar, frica, mai ales cea puternică, va atrage înspre tine exact lucrul de care te temi. Pare neverosimil? Nu chiar, dacă ne gândim la descoperirile psihologiei legate de subconștient. Sau dacă facem anumite corelații cu înțelepciunea populară. De ce ți-e frică de aia nu scapi, spune un proverb românesc.

Așa că, dragă Bianca, nu mi-e frică de nimic și asta deoarece cunoașterea îți dă putere. Frica în general izvorăște din ignoranță. Adică din lipsă de cunoaștere, din lipsă de informații. Copiilor le este frică de Bau-Bau; adultului îi este frică de o banală creangă de jos pe care, în întuneric, o confundă cu un șarpe. Ne este frică de necunoscut pentru că nu îl înțelegem. Care este deci metoda de a elimina frica? Maturizarea. Cunoașterea. Înțelegerea. Înțelegerea faptului că Universul nu are nimic cu tine. Încrederea în capacitatea ta de a surmonta orice obstacol. Pentru că posibilitățile omului sunt infinite.

Desigur, senzația de frică mai apare. Trec pe lângă un gard de lemn și un câine nevăzut latră brusc de după el, cu decibelii unei sirene de locomotivă; tresar instinctiv, reminiscență a băiețelului de 9 ani în care se trezește instinctul de conservare. Dar aceste frici sunt ușor de eliminat. Cheia este înțelegerea faptului că frica este ridicolă. Că este o hiperbolizare pe care mintea noastră cel mai adesea o realizează. Că acel câine care latră la noi reacționează la ceea ce el percepe ca fiind o agesiune din partea noastră, prin faptul că pătrundem în spațiul lui intim. Iar faptul că personal sunt convins de existența lui Dumnezeu (cu implicația că există ceva indestructibil și etern în mine) și că privesc viața ca pe o școală spirituală în care suntem ghidați prin diverse experiențe pentru a asimila anumite lecții, ajută și el.

Frica îmbracă multe forme; există nenumărate fobii sau angoase, incluzând claustrofobia (frica de spații închise), agorafobia (frica de spații largi), androfobia (frica de bărbați), ginofobia (frica de femei), antrofobia (frica de flori), octofobia (frica de cifra 8) șamd, lista este atât de lungă încât aș ocupa câteva articole numai enumerând-o; o puteți consulta dacă doriți pe phobialist.com. Dar toate aceste forme de teamă izvorăsc din necunoaștere. Înțelegerea rădăcinilor fricii o face să dispară ca prin farmec. Cultivarea curajului, ca emoție opusă, este și ea de folos. Ți-e frică de apă? Fă-ți curaj și treci puntea peste râul din apropiere în fiecare zi. Iar când o treci, privește în joc și conștientizează că e doar apă. Ți-e frică de înec? Ține-ți respirația de câteva ori în cadă, de fiecare dată când faci baie. O să vezi că n-o să mori. Ai trac la intrarea într-o sală plină de personalități, directori, profesori? Imaginează-ți-i pe toți stând pe veceu. Metodele sunt multiple dar esența lor e aceeași: înțelegerea faptului că nu-ți lipsește nimic.

În încheiere o să vă spun un mic banc. Cică doi hoți pătrund prin efracție într-o casă noaptea și se apucă de furat. La un moment dat bate cineva la ușă. Unul dintre ei întreabă cu o voce temătoare:
- Cine-i ?
- Moartea! - vine răspunsul de după ușă.
- Uff... respiră cei doi ușirați. Am crezut că-i poliția.

Edit: Dintre articolele participante, în mod special mi-a plăcut Când frica mă cuprinde, dă-mi aripi.

Un interviu

Săptămâna trecută am câștigat Blog Power-ul de atunci cu articolul Tic-tac. După care am propus o temă pentru săptămâna aceasta:

Interviul vieții.
Ți se dă ocazia să iei un interviu oricărei persoane dorești tu de pe glob.
1. Pe cine alegi petru acest lucru și de ce?
2. Care sunt cele mai fierbinți întrebări pe care dorești să i le pui?
3. Dacă ai putea realiza interviul într-un format inedit, care să nu implice neapărat două scaune și o masă între voi, cum ai face-o?

Trebuie să recunosc că mă așteptam ca tema să gâdile creativitatea participanților, dar nu credeam să întâlnesc un articol de tip meta. Interviu cu un vampir m-a surprins din acest punct de vedere. O să încerc și eu o abordare mixtă.

Dacă ar fi să ies din cadrul planetei, probabil aș intervieva un membru de seamă al unei civilizații avansate. Cum au ajuns acolo, care sunt cultura și bogățiile lor spirituale, cum au supraviețuit perioadelor negre din istoria lor sunt numai câteva întrebări care îmi vin acum în minte. Din păcate când am formulat tema m-am limitat la globul terestru. Așadar asta cade.

Dacă m-aș putea deplasa în trecut, aș lua un interviu unei figuri istorice. Prin asta înțeleg un domnitor român, ca de exemplu Ștefan cel Mare. După care aș publica articolul într-un ziar și aș fi ridiculizat de toată lumea, sau l-aș posta pe blog și aș fi ignorat de toți. Sau, cine știe, poate evenimentul ar fi credibil, atunci s-ar petrece un lucru interesant: politicienii de azi ar încerca, fiecare, să mă bage-n partidul lor. Că dacă sunt niște cuvinte care prind, ele trebuie fructificate cumva.

Dacă aș putea merge în viitor, m-aș întreba pe mine însumi despre mine și alegerile mele. N-ar fi frumos să știi - nu atât ce te așteaptă, cât care sunt punctele critice și alegerile unde ai greșit, cum puteai schimba ce ai făcut sau ce să faci în momentul actual? Uneori ceea ce ne lipsește este pur și simplu experiența.

Dacă interviul ar servi cititorilor, atunci probabil aș intervieva un artist. Sau un lider spiritual - Dalai Lama este o bună opțiune. Poate m-aș opri la Tagore. Cred că de asta avem cea mai mare nevoie acum - de suflet, de artă. Dar aș avea o problemă: mi-ar fi dificil să întreb. Cum să vorbești cu un artist dacă tu însuți nu ești artist? Cum să ajungi la un limbaj comun cu el? Poate aș tăcea și l-aș lăsa pe el să vorbească: atât să răspundă, cât (mai ales) să întrebe.

Gata, am găsit. L-aș lua la întrebări pe Mel Gibson. Este artist - se vede din filmele lui. Este o personalitate. A fost și sex-simbol, în tinerețe. Sunt unul din fanii lui, aș putea zice. Și-n plus interviul va satisface și setea de monden a celor mai puțin preocupați de metafizica omului.

L-aș întreba câteva lucruri simple. În primul rând de unde-i vin ideile pentru filme. Apoi, ce vrea să exprime în ele. Și nu, să nu credeți că m-aș opri la fine nuanțe eterice despre subînțelesurile vieții... L-aș întreba și de bani. Că știu că are. Sunt curios dacă e fericit. Și să ne descrie. Trebuie să fie o senzație nemaiîntâlnită de noi... v-aș oferi necunoscutul!

Dar mă opresc aici cu reveria mea. Însă clar: ar fi Mel Gibson. Unde? Aș alege un peisaj dintr-un film. L-aș intervieva acolo, în decorul imaginat de el. Ce ar urma? Pentru că eu sunt reporterul și el e cel care răspunde, ar urma o simplă postare de blog. Altfel poate ar fi urmat un film. Unii au acest har...

Edit: Pe această temă au mai scris: Liviu, Denisa și Bianca.

Eu văd. Tu auzi. El simte.

Nu este simfonia simțurilor ci subiectul articolului de azi. Suntem la Blog Power, ediția cu numărul 60, pe o temă propusă de Belgianca:

Cele cinci simturi (auditiv, vizual, olfactiv, gustativ, tactil)

• Care din cele cinci simturi va reprezinta cel mai bine ca persoana?

• Daca viata v-ar fi in pericol si ati fi obligati sa alegeti sa pierdeti patru din cele cinci simturi, pe care l-ati pastra?

• Daca ati putea sa va imbunatatiti semnificativ unul din simturi, care ar fi acesta?

Acuma ce să vă zic, lipsește un simț pe acolo. Adică dacă aș putea să îmi îmbunătățesc ceva în mod semnificativ, nu cred că ar fi unul din lucrurile enumerate în acea listă, și așa primesc de mult timp o grămadă de mailuri din ăstea cu îmbunătățirea, unele îmi prezintă tot felul de pastile, altele pompe developer nu-știu-cum, altele chestii naturale. Nu înțeleg de unde știu ei de problema mea, le-o fi spus vreo fostă iubită altfel nu-mi explic, dar ceva trebuie să fac. Adică să facă, nu eu, că eu nu am probleme, vorbesc la modul general, de cei care au. Dar să revenim.

Ok, glumesc. Și o fac pentru că Blog Power, deși se desfășoară într-un format fix, îți lasă un anumit spațiu pentru abordări inedite, este deci flexibil. Dar serios acum: cine se gândește astăzi la altceva? Dintre toate simțurile pe care le avem, aș zice că lumea se bazează pe două și e scindată între ele. Primul nu este de fapt un simț ci este absența totală a simțurilor sau controlul lor: mintea. Creierul. Gândirea. Se pune astăzi un accent enorm de mare pe gândire, pe rațiune, în detrimentul simțirii, al intuiției, al creativității, al corpului. O materie de sport, Educația Fizică, și nsprezece de minte. Și ne mirăm apoi că ajungem sedentari și cu probleme la vârste fragede.

Totuși, deși societatea promovează atât de mult gândirea, nu toți oamenii se simt în largul lor gândind. În schimb aproape toți oamenii se simt foarte plăcut utilizându-și un alt organ, care deși este foarte apropiat de simțuri, a ajuns să fie poreclit „al doilea creier”. Da, sexul, căci despre el vorbesc, este motorul vieții. Prin el ne naștem, pentru el trăim și prin intermediul lui avem copii care vor rămâne după noi. În schimb sexul este înfierat de societate, demonizat de biserică și interzis de adulți. Se recomandă, pentru prevenirea lui cu succes, gândirea. Și astfel, prins în lupta celor doi poli, omul a ajuns să ignore aproape complet orice altă preocupare cu privire la corp sau la eu. De aceea, zic eu, subiectul de față este unul inspirat.

În ce mă privește, probabil simțirea mă definește cel mai mult, nu neapărat cea tactilă, ci pur și simplu verbul a simți. Dar uneori încerc să ascult cu atenție obiectele care îmi delectează privirea. :) Este bună această variație, viața ne-o oferă din plin, nici nu vreau să mă gândesc la scenariile horror pe care le implică a doua întrebare, cu alegerea. Întrebarea este similară cu: „Dacă ai avea cinci copii și un terorist le-ar pune un pistol la tâmplă și ți-ar cere să alegi, pe care dintre ei l-ai salva?”. Nici măcar în situații banale de viață nu putem alege întotdeauna, viața cel mai adesea curge și noi doar participăm la ea.

În sfârșit, văzul ar fi primul simț pe care l-aș upgrada. Nu pentru că am probleme cu el, nu port ochelari. Ci pentru că există atât de mult spațiu afară... atât de multe stele pe cer... încât mi-aș dori să le pătrund cu privirea pe toate. Și mai departe, cine știe?

LE: Au mai scris pe această temă: Denisa, Liviu Bimbea și belgianca.

Comunitatea și noi

Titlul este oarecum amuzant, comunitatea (la singular) şi noi (la plural). Articolul de faţă participă la concursul Blog Power, pe o temă propusă de decanu:

Comunitățile
- Cât de importantă este apartenența unei persoane la o comunitate?
- Tu din ce comunități faci parte?
- De ce ai ales să fii în aceste comunități?

De la început trebuie spus că omul este o fiinţă socială. Desigur, omul este multe alte lucruri. Este şi o fiinţă creatoare, şi o fiinţă raţională, şi o fiinţă sentimentală, dar este printre altele şi o fiinţă socială. Grupul sau comunitatea este o coordonată esenţială a vieţii umane aşa că rareori vom găsi oameni absolut solitari. Până şi persoanele foarte introvertite vor prefera la rândul lor compania unor foarte buni prieteni, membri de familie sau persoane iubite, fiinţe faţă de care se pot deschide şi în prezenţa cărora se simt lejer.

Din acest punct de vedere a răspunde la întrebarea Cât de importantă este apartenenţa unei persoane la o comunitate? este un non-sens: omul prin definiţie va aparţine unei comunităţi, de fapt mai multora, altfel nu este om. Suntem, zice o glumă, români şi asta ne ocupă tot timpul. Iată că deja am identificat o primă comunitate, aceea a românilor, absolut toţi cei care ne-am născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic facem parte din ea, fie că vrem, fie că nu vrem, şi nu este necesar să realizăm nici un efort pentru asta. Pur şi simplu suntem români şi deci parte a comunităţii românilor.

Desigur, pe măsură ce creştem începem să ne integrăm şi în alte comunităţi. Grupul colegilor de la şcoală ar fi o astfel de comunitate timpurie. Blogosfera cu toţi blogerii este o altă familie căreia aparţinem prin însuşi faptul că avem un blog pe care scriem şi că ne vizităm sau citim unii pe alţii. Colegii de la muncă constituie şi ei o comunitate şi exemplele pot continua.

Uşor de remarcat că în multe astfel de comunităţi nu se plăteşte bilet de intrare iar participarea este obligatorie. Nu ţine de noi că ne-am născut într-o anumită familie şi avem anumite rubedenii, suntem parte a comunităţii formată de ele. Probabil una dintre puţinele, dacă nu singura comunitate în care noi suntem cei care alegem să ne integrăm şi în cadrul căreia putem selecta fiecare membru în parte este cercul nostru de prieteni şi apropiaţi. Şi da, odată cu apariţia internetului putem extinde noţiunea de prieten şi la aceea de prieten virtual. De regulă îi găsim pe undeva prin blogrolluri, uneori există şi comunităţi mai închegate, cum este chiar cea de pe Most Wanted Blog. :)

În concluzie suntem - fie că ştim, fie că nu ştim, fie că vrem, fie că nu vrem - membri în diverse comunităţi, dintre care puţine depind exclusiv de alegerea noastră. Acolo unde putem alege o facem de regulă pe bază de afinităţi (şi poate uneori, atunci când ne trădăm pe noi înşine, pe bază de interese). Echilibrul se obţine atunci când, dând dovadă de sociabilitate şi bun simţ, reuşim să ne integrăm peste tot, îmbinând armonios propriile aspiraţii cu necesităţile grupului respectiv. Probabil acesta ar fi, mă gândesc, unul din dezideratele sociologiei.

Later edit: Dintre articolele participante, mi-au plăcut: Adevărata faţă a vieţii şi Importanţa apartenenţei la o comunitate.